marți, 15 septembrie 2009

camila



Cămila (din arabă Djemal sau ebraică Gamal) este un mamifer erbivor rumegător din Africa de Nord şi din Asia, de talie mare, cu o cocoaşă de grăsime pe spate (cămila dromader-Camelus dromaderies-) sau cu două cocoaşe (cămila bactriană-Camelus bactrianus-), folosit la transport în regiunile de deşert. Cămila bactriană sălbatică (C. bactrianus ferus) are caracteristici mai apropiate de speciile fosile, de exemplu C. alutensis (descoperită pe valea Oltului de Grigoriu Ştefănescu), decât de forma domestică. Cămila aparţine de familia Camelidae, familie de care mai aparţin şi rumegătoarele din America (guanako, lama, alpaka şi vicunia). Asemănarea dunelor din deşert cu valurile mării ca şi mersul legănat al cămilelor a făcut ca ea să fie denumită „Corabia deşertului”.

Morfologie

Cămila se deosebeşte de rudele ei din Lumea Nouă prin talia corpului mai mare (înălţimea la greabăn între 225 - 345 cm şi greutatea între 300 - 700 kg), şi prin faptul că are una sau două cocoaşe. Cămilele au coada relativ scurtă (35 - 55 cm), culoarea blănii are nuanţe de la brun întunecat până la un cenuşiu roşcat de culoarea nisipului. Pe când dromaderul are părul scurt ,cămila bactriană are blana cu peri foarte lungi mai ales în lunile de iarnă. Picioarele cămilelor în raport cu dimensiunea corpului sunt lungi, ele calcă pe două degete, care nu sunt acoperite de copită ci numai de o unghie îndoită care protejează degetele de la picioare care pe talpă au un sistem de suspensie alcătuit dintr-un ţesut conjunctiv moale. Animalele au gâtul şi capul lung, buza superioară despicată şi ochii au gene protectoare lungi. Orificiile nărilor se pot închide, iar stomacul cămilelor este ca şi la celelalte rumegătoare compartimentat în prestomace.

Hrănire


Cămila este adaptată la viaţa de deşert când trebuie să parcurgă fără hrană sau apă distanţe mari. Pentru aceasta cămila poate să acumuleze ca rezervă o cantitate mare de hrană şi apă. In cocoaşă ea poate să acumuleze hrană sub formă de grăsime, cu care poate să reziste fără a se hrăni timp de 30 de zile. Rezerva de apă a unei cămile acumulată în stomac atinge o cantitate între 100 şi 150 litri, cantitate suficientă pentru 2 săptămâni. Cămila poate bea în 10 minute o cantitate de 100 de litri de apă. Se spune că îngrijitorul de cămile obligă animalul să bea o cantitate mare de apă înainte de plecare. Dar teoria că o rezervă de apă ar fi cocoaşa unde lipidele se transformă în apă prin procesele de oxidare din organism este falsă:

din 28 g lipide rezultă -> o energie de 1000 kJ ->28 g glucoză -> 35 g apă

Acest proces are loc în fiecare organism animal, ea n-ar putea asigura cantitatea de apă necesară cămilei.


Răspândire

Sub forma domestică ambele specii de cămile sunt răspândite pe un areal întins în Africa şi Asia, dromaderul fiind răspândit în Africa de Nord, Arabia iar cămila bactriană în regiunile din Asia Centrală (Manciuria, Asia Mică). Numărul populaţiei de cămile este apreciată la ca. 19 milioane, din care 14,5 milioane trăiesc în Africa (numai în Somalia trăiesc 7 milioane şi în Sudan 3 milioane de cămile).

Reproducere

Cămilele trăiesc în harem. Perioada de gestaţie la cămile este între 360 - 440 de zile, puiul de cămilă devenind într-o perioadă scurtă de timp independent şi putând alerga. La vârsta de 1 an este înţărcat şi la vârsta de 2 - 3 ani devine apt pentru reproducţie. O cămilă poate trăi 40 - 50 de ani.

koala



Koala (sau ursuleţul Koala), Phascolarctos cinereus, este un mamifer marsupial arboricol ierbivor nativ pentru Australia şi singurul membru în viaţă al familiei Phascolarctidae.

Numele ştiinţific al ursuleţului provine din cuvintele din limba greacă phaskolos, care înseamnă "pungă, marsupiu" şi arktos, care înseamnă "urs". Atributul cinereus aparţine limbii latine şi înseamnă "cenuşiu". Deşi deseori i se spune "urs Koala", acest lucru nu este corect, deoarece Koala nu face parte din familia urşilor. Cuvântul "koala" îşi are originea în limbile aborigene australiene şi înseamnă "fără băutură". Acesta este un nume adecvat datorită dietei sale, formată în principal din frunze de eucalipt, care conţin suficientă apă, astfel încât Koala nu este nevoit să coboare pentru a se hidrata.

Koala poate fi găsit de-a lungul coastei de est australiene, de lângă Adelaide până în sud, în peninsula York, şi până în interiorul insulei, atât timp cât există ploi care să susţină pădurile necesare. Koala din Australia de Sud au fost omorâţi excesiv la începutul secolului XX, dar statul a fost repopulat ulterior cu animale din statul Victoria. Koala nu se găsesc nici în Tasmania, nici în Australia de Vest.


duminică, 13 septembrie 2009

ursul panda


Ursul panda (Ailuropoda melanoleuca) este un mamifer de mărime medie. Ei nu întotdeauna au fost consideraţi urşi, mulţi cercetători considerându-i nişte ratoni mari. Însă în urma unor teste genetice, ei au fost alăturaţi familiei Ursidae.

Descrierea speciei

Panda sunt animale moderat mari, având o greutate de 100-150 kg, o înălţime de 1 m şi o lungime de 1,6 m. Blana lor este bicoloră, alb şi negru.

Dietă

Urşii panda sunt mai mult vegetarieni. Ei mănâncă multe frunze de bambus.

Areal

Urşii panda sunt prezenţi în Asia de Est, în special în China.

joi, 10 septembrie 2009

lup



Lupul, a cărui denumire ştiinţifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, şacal şi enot.

Lupul, deşi nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni şi de alte popoare antice, chiar şi romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus).

Este un animal robust şi suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50 kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.

Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o "haină" de vară, mai închisă, şi alta de iarnă, mai deschisă.

Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.

Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor. Deşi la nevoie este şi omnivor, putând supravieţui şi cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar şi scoarţă de copac -, lupul preferă totuşi carnea. El se comportă atât ca vânător cât şi ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminaţi, indiferent de motive, a avut loc o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din ţările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaşte şi larve, iepuri, pârşi şi alte animale mici, la mistreţ, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi şi chiar urşi.

Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a creşte puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv căţelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptaţi vreme de 6 săptămâni.

Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăşi 60km/oră. Simţurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar şi auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi dimineaţă. Are o mare rezistenţă la durere şi un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanţele fizice, lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare foloseşte felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbuteşte să observe şi să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om şi putere cât şapte, iar lupul are putere cât un om şi minte cât şapte".

Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.

La români există o veche tradiţie în ceea ce priveşte lupul, privit cu teamă şi admiraţie. În unele zone, ca de pildă în Ţinutul momârlanilor, se păstrează încă tradiţiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei şi, chiar dacă la bătrâneţe trupul lor este plin de cicatrici de la muşcăturile prea tari ale unor căţelandri sau lupi, nu se cunoaşte nici un caz în care să fi fost sfâşiaţi ori mâncaţi de aceste animale. Aceşti oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.

Deşi circulă nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor îngheţaţi. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.

În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găseşte în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenţei sale deosebite, aşa cum se întâmplă şi în cazul corbului.

urs polar


Ursul polar (Ursus maritimus) este un urs care trăieşte în zonele corespunzătoare Oceanului Artic, fiind cel mai mare animal de pradă întâlnit pe uscat. Durata vieţii este de 35-40 ani.

Descriere

Ursul polar este un mamifer mare, greutatea acestuia ajungând până la 1000 kg (un mascul) şi 700 kg (o femelă), înălţimea la 1,8 m şi lungimea la 3 m. Are o blană de culoare albă. Ghearele mari şi puternice sunt capabile să doboare adversarii naturali. Are un strat de grăsime sub piele, care îl ajută să se protejeze împotriva frigului, această caracteristică fiind întâlnită şi la alte animale din tundră. Este un înotător excelent.

Teritoriul de raspandire

Ursul polar traieste intre tudra fara copaci si marile reci ale regiunilor polare nordice.

Clima

Clima este sub polara.

Dietă

Ursul polar este aproape în întregime carnivor, consumând diferite cetacee şi pinipede. În principal vânează lângă malul mării, pe calotele de gheaţă de pe insulele arctice.

veverite




Este acrobatul lumii animalelor. Uimeste prin sariturile sale, de pe o creanga pe alta, la mare inaltime, si prin viteza cu care alearga pe ramurile arborilor, de care se agata cu ghearele ei ascutite.

Iar coada sa stufoasa, mai lunga decat intreg restul corpului, o face sa fie atat de usor de recunoscut de toata lumea. Este veverita, cea careia vechii greci ii spuneau “skiouros”, denumire rezultata din alaturarea cuvintelor “skia” (care inseamna umbra) si “oura” (coada). Adica, intr-o traducere adaptata zilelor noastre, “cea care sta in umbra cozii sale”. Traieste pe Terra din cele mai vechi timpuri, zoologii americani descoperind in Carolina fosile ale unor exemplare de veverita gri, a caror “varsta” a fost estimata a fi de aproximativ 50 de milioane de ani! O intalnim si in prezent, in foarte multe zone ale globului, in special in apropierea terenurilor impadurite, dar chiar si in parcurile si pe strazile localitatilor din vecinatatea padurilor, veverita adaptandu-se foarte usor traiului printre oameni.

Iar oamenii o iubesc si o ocrotesc, pentru ca este draguta, jucausa si deloc agresiva.

Desi nu sunt diferente foarte mari intre acestea, exista in prezent peste 300 de rase de veverite, impartite in sapte mari familii, cele mai cunoscute si mai numeroase fiind veveritele gri, veveritele zburatoare si veveritele de arbore. Dintre acestea, veverita gri reprezinta rasa cel mai des intalnita si mai studiata, populand zone intinse de pe aproape intreaga suprafata a emisferei nordice (Europa, nordul Asiei, Orientul Indepartat si Japonia).

Veverita gri are o lungime de 30 - 40 de centimetri (inclusiv coada) si o greutate care nu depaseste jumatate de kilogram. Se hraneste in special cu alune, nuci, seminte, samburi si fructe de padure, dar nu refuza - atunci cand “se muta” la oras si oamenii ii ofera - biscuiti, covrigi, napolitane si chiar pizza! Traieste aproximativ 6 ani, dar atunci cand “se plimba” pe strazile oraselor, viata ei este scurtata de cele mai multe ori de rotile masinilor sub care ajunge din nefericire.

O ruda mai mica a veveritei gri este cea roscata (Sciurus vulgaris), care masoara cel mult 20 - 25 de centimetri, are blana in nuante de la caramiziu la negru-roscat, burta alba si o coada lunga, din fire pufoase si ciufulite.

Aceasta este, de altfel, veverita care traieste si in Romania. Unele dintre exemplarele acestei rase au smocuri roscate sau negre pe urechi, acestea devenind mai pronuntate in timpul iernii. Veverita roscata prefera sa traiasca in padurile de conifere, unde gaseste din belsug hrana ei preferata: seminte si conuri de pin sau de brad.

Desi rozatoarele nu sunt, de obicei, animale indragite, in America de Nord o rasa de veverite a devenit preferata tuturor. Este vorba despre veverita dungata (Tamias striatus), care traieste in paduri, dar isi petrece majoritatea timpului pe sol, fiind un animal indraznet si curajos, care nu se teme de oameni. De obicei, veveritele dungate scotocesc dupa seminte si fructe de padure, dar mananca si resturile ramase dupa picnicuri.

Si in neamul veveritelor exista pitici si giganti. Cea mai mica veverita poate fi intalnita in Africa (a fost denumita, de aceea, pigmeul african), mai exact in sud-estul Nigeriei, in Camerun si Gabon. Nu o sa va vina sa credeti, dar capul si corpul acestei mici veverite nu au - impreuna - mai mult de 7 centimetri, iar coada mai masoara inca pe atat! Uriasul din familia veveritei se numeste Ratufa (Ratufa indica), cunoscuta fiind si ca veverita gigantica indiana, corpul si coada acesteia putand masura - impreuna - pana la 90 de centimetri! Aceste veverite uriase traiesc in sud-estul Asiei si in cateva zone din Nepal.

Revenind la veveritele obisnuite si la modul lor de a trai, sa spunem ca aceste mici animale sunt active in tot timpul anului, neintrand iarna in hibernare. Faptul ca odata cu inceperea sezonului rece nu isi mai fac aparitia are o alta explicatie: ele se retrag in scorburi sau vizuini pentru a-si proteja si pastra caldura corpului, parasindu-si adapostul doar pentru a-si reface proviziile de hrana. De asemenea, aceasta este si o tactica de a se proteja impotriva pradatorilor, care in acele perioade isi diversifica meniul, vanand chiar si micile animale care nu se afla de obicei pe lista victimelor preferate. Unul dintre putinii dusmani naturali ai veveritei ramane - indiferent de anotimp - acvila, aceasta pasare de prada planand deseori pe deasupra terenurilor pe care topaie micutele mogaldete pufoase.

O curiozitate careia zoologii nu-i gasesc alta explicatie decat cea a inrudirii cu unele specii de rozatoare este faptul ca veverita se poate deplasa prin apa inotand “caineste” si folosindu-si coada drept carma! Este adevarat ca acest lucru se intampla foarte rar: numai atunci cand veverita nu are de ales apeleaza la acest mijloc de deplasare extrem de obositor pentru ea. In rest, alearga cu viteze foarte mari sau face salturi, lungimea sariturii putand ajunge la aproape doi metri. Daca aceste salturi au loc la inaltime, de pe o creaga pe alta sau chiar intre doi copaci invecinati, saritura poate fi asemanata cu zborul, din aceasta comparatie provenind numele veveritelor zburatoare. Doar nu credeati ca zboara cu adevarat, nu?

Veveritele sunt animale singuratice. Nu traiesc in grupuri, iar singura apropiere dintre masculi si femele are loc in perioada imperecherii. Dupa aceea, in special primavara, masculul paraseste femela, pe care o lasa sa se ocupe singura de cei, de obicei, patru micuti nou-nascuti. Puii se nasc golasi si orbi, avand intre 30 si 50 de grame fiecare. Mama veverita ii va tine pe acestia in vizuina pana cand vor creste destul de mari astfel incat sa se poata descurca singuri. Aceasta perioada dureaza intre opt si zece saptamani. In acest timp, veverita isi muta - pe rand - puii dintr-un loc in altul (daca este nevoie), apucandu-i cu gura de ceafa, asa cum probabil ca ati vazut ca fac pisicile cu puii lor.

Fiind atat de simpatice si de prietenoase, va veti intreba - desigur - daca ati putea aduce o veverita in camera voastra, pentru a o creste ca pe un animal de companie. Raspunsul este: categoric nu! Veverita are nevoie de spatiu in care sa poata alerga, sari, sa se poata catara. Fara sa vrea, nu din rautate, ea poate distruge pur si simplu lucrurile din casa, cu ghearele sale ascutite si cu dintii ei formati pentru ros. Asa ca, nu ne ramane decat sa le admiram pe aceste dragute acrobate cu coada stufoasa in mediul lor natural, sa le hranim si sa le protejam.



miercuri, 9 septembrie 2009

iepuri


Înainte de a te decide asupra achiziţionării unui iepuraş, ca animal de casă, e bine să te gândeşti la tot ce înseamnă viaţa cu un urecheat. Spre exemplu, trebuie să ştii că iepurii au o speranţă de viaţă medie de 5 ani. Nu sunt animale ce trăiesc pe lângă casa omului câţiva ani. Au nevoie de un mediu propice dezvoltării, de o casă curată şi îngrijită, de o familie iubitoare şi atentă.

Dacă ai probleme cu mirosurile urâte, ar fi bine să te gândeşti de 10 ori înainte de a cumpăra un iepuraş. Urina urecheaţilor miroase foarte urât, fiind bogată în amoniac.

Se recomandă o casă unde există un sistem performant de ventilaţie. De asemenea, trebuie să ştii că va trebui să faci mai des curăţenie dacă te decizi să creşti un iepure de casă.

Dacă ai deja un câine, s-ar putea să ai probleme îl a-l învăţa cu iepurele. De altfel, iepurii sunt animale care nu prea se înţeleg cu animalele de casă deoarece sunt fiinţe aflate la baza lanţului trofic. Iepurii reprezintă mai degrabă o masă bună pentru câinii de vânătoare, decât un prieten de joacă. Un câine şi un urecheat nu ar trebui niciodată lăsaţi nesupravegheaţi. Chiar dacă aparent nu se atacă şi par să se înţeleagă foarte bine, câinelui nu-i ia decât o secundă să-i frângă gâtul iepurelui.

Chiar dacă sunt animale foarte încăpăţânate şi independente, iepurii au nevoie de multă atenţie. Nu le place să fie lăsaţi într-o cuşcă, fără să aibă vreo jucărie prin preajmă. În pet-shopuri se găsesc o varietate bogată de jucării atât pentru hamsteri cât şi pentru iepuri. De asemenea, e recomandat să te joci în fiecare zi cu urecheatul. Măcar 15 minute. Astfel se "cimentează" relaţia dintre voi.

Uneori poate fi dificil să găseşti un medic veterinar care să ştie să trateze afecţiunile acestor animale. Mulţi doctori veterinari îi tratează ca pe pisici: aceleaşi vaccinuri, aceleaşi medicamente, aceleaşi simptome. Anumite medicamente sunt potrivite şi iepurilor dar sunt situaţii, chiar foarte des întâlnite, când urecheaţii reacţionează diferit la un tratament care e potrivit pisicilor. De exemplu, medicamentele ce conţin Moxicilină, Lincomicină sau clindamicină sunt mortale pentru majoritatea raselor de iepuri. Să nu uităm că tratamentul pentru un iepure e de cele mai multe ori mai scump decât pentru orice alt animal.

În privinţa alimentaţiei, urecheaţii au nevoie de o dietă echilibrată alcătuită din: salate, fructe şi legume proaspete (însă trebuie administrate cu grijă, doar un fruct pe zi), cereale, seminţe (de asemenea, administrate în cantităţi echilibrate), iarbă proaspătă chiar şi fân.

Dacă ai cumpărat o iepuroaică, se recomandă să o sterilizezi de mică. În felul acesta eviţi apariţia unor sarcini nedorite şi previi cancerul uterin, o boală foarte întâlnită.

În privinţa masculilor, probleme intervin atunci când aceştia simt nevoia de a-şi marca teritoriul. Dacă sunt castraţi, această problemă poate dispărea. Dar se recomandă castrarea înainte de a ajunge la maturitate, atunci când încep să-şi marcheze teritoriul.

Mai trebuie să ştii că iepurii nu suportă lumina directă a soarelui şi nici temperaturile ridicate. Suportă foarte bine frigul însă căldura excesivă poate fi mortală pentru aceste animale.Majoritatea iepurilor de rasă pot fi dresaţi să-şi facă nevoile la litieră. Asta nu înseamnă că, din când în când, nu se vor scăpa prin casă! Din fericire, acestea sunt cazuri izolate.

Dacă ai cumpărat un puiuţ care pare foarte liniştit şi cuminte, ei bine, aşteaptă-te să se schimbe la maturitate. Datorită hormonilor, temperamentul iepurelui se poate schimba complet. Puiul e bine să aibă 3-4 luni când îl cumperi. La 6 luni deja sunt maturi din punct de vedere sexual (cu excepţia raselor gigante care ating maturitatea sexuală la 8 luni).

Iepurii adoră să roadă şi să sape. Dacă nu ai un spaţiu anume pentru a-l lăsa să-şi "facă de cap", e mai bine să te gândeşti la achiziţionarea unui câine sau a unei pisici.








pisica



Pisica de casă, sau pisică domestică, este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia felinelor Felidae foarte apropiat de pisică sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca şi de pisica salbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună cu care formează o unică specie: Felis silvestris (denumirea de Felis catus nu mai este valabilă). Există multe rase de pisici.

Rase de pisici


Cei care doresc să îşi cumpere o pisică se interesează mai întâi de rasa[1] acesteia, pentru a cunoaşte mai multe despre modalitatea creşterii acesteia. Mai jos sunt prezentate principalele rase de pisici:


Domesticirea pisicii

Pisica trăieşte în strânsă legătură cu oamenii de cel puţin 3500 de ani, fiind folosite de către egipteni[2] pentru a ţine departe şoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii.

Comportamentul pisicii


Sociabilitate

Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarităţii sale, fiind un animal nesociabil. Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susţine că acest lucru nu se manifestă şi către partea masculină, indiferent de provenienţa genetică a acestora.

Luptele între pisici

Câteodată pisicile care împart acelaşi mediu de viaţă pot să se lupte, fiind o modalitate de demonstrare a abilităţilor; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este şi modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenţionare a unei feline când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărţite, pisicilor trebuie să li se atragă atenţia. Imediat ce s-au despărţit, acestea trebuie separate în încăperi separate, până când nu mai au tendinţa de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau muşcat serios.

Zgâriatul


Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale ţesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează muşchii, încheieturile şi tendoanele.

Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafaţă pe care să îşi ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziţiona suprafeţe de ascuţit ghearele, poziţionându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.

Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau muşca oamenii, comportament care poate apărea când pisica nu are chef de alintări şi mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din ghearele sau dinţii pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înţelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubeşte o lovesc din motive necunoscute.

Anatomie


Scheletul şi muşchii

Scheletul capului pisicii

Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiţia cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte "plat" (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceştia nu sunt necesari pentru că pisica îşi "sfâşie" hrana cu ajutorul muşchilor puternici ai fălcilor, apoi şi-o înghite fără a o mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcţie de rasă. Coada are rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci "degete" prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru "degete", de asemenea prevăzute cu gheare retractile.

Muşchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare puternici, particularităţi care conferă animalului supleţe şi o "detentă" amplă în sărituri.

Din cauza regimului alimentar mai diversificat şi mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt mai lungi decât cele ale strămoaşei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viaţă.

Părul

Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă "desenul" (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc fire mai scurte şi în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolaţie a corpului.

Simţurile

La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simţurilor sale şi la o percepţie a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se vorbeşte despre pisici care au prezis cutremure de pământ şi alte catastrofe, explicaţia probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibraţii pe care oamenii le ignoră.

Auzul


Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvenţele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de muşchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot şi distanţa de la care acesta provine.

[modifică] Văzul

Ochii pisicii pe intuneric

Este simţul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca şi auzul, mult mai larg : 187° (faţă de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii influenţează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiţii de semiîntuneric. Contrar unei credinţe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuşi vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopţii. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acţionează ca o oglindă şi reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.

În schimb, pisica nu percepe culorile sau mişcarea la fel ca noi: se pare (deşi acest aspect este încă în discuţie) că ea nu percepe culoarea roşie şi că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mişcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.

O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară şi superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colţul interior al ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferinţă al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezenţa paraziţilor sau enterită).

Mirosul

Simţul mirosului la pisică este de patruzeci de ori mai dezvoltat decât al omului şi are o importanţă majoră în viaţa socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminaţii nervoase olfactive, faţă de doar cinci milioane la om.

Gustul

Simţul gustului este dezvoltat la pisică, totuşi mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4,5 ori mai puţin faţă de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.

Simţul tactil

De asemeni bine dezvoltat, simţul tactil permite pisicii să-şi utilizeze mustăţile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecţia variaţiilor de presiune a aerului. Tot mustăţile îi permit să simtă şi dimensiunile spaţiului traversat. Perniţele labelor sunt foarte sensibile la vibraţii, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.

Alte simţuri


Organul lui Jacobson constituie un adevărat al şaselea simţ. Asemeni câinelui şi calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-şi buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, şi care conduc către doi săculeţi cu lichid aflaţi în cavităţile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.

Prezenţa unui organ vestibular, şi el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simţul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a "cădea întotdeauna în picioare".

Ea mai poate sări la înălţimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, oboseşte destul de repede.

Comportamentul

Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă şi se curăţă singură.

Mieunatul

Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie pentru a cere să i se deschidă uşa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele.

Mieunatul sacadat

Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale la televizor.

  • Torsul

Încă din primele zile de viaţă, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde. Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferinţă: stresată, rănită sau chiar muribundă, o auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-şi exprima dependenţa; faţă de mamă la naştere, faţă de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viaţă.

Torsul este produs printr-o mişcare coordonată a glotei, laringelui şi a anumitor muşchi. Aceste vibraţii sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca şi la alte animale, dar mecanismul lor, ca şi utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca şi somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta "a doua sa mamă".

Somnul

Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul nopţii, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experienţelor asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporţie de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor şi muşchilor.

Vânătoarea

Deseori, observăm la puii de pisică jocuri "de vânătoare", dovadă că aceasta este instinctivă. Pisica are toate avantajele unui bun vânător, în afară de unul: rezistenţa la alergare. Tehnica de vânătoare folosită, în consecinţă, se bazează pe capacitatea de camuflare oferită de culoarea blănii, ca să creeze un efect de surpriză. Lipit de sol, fără nici un zgomot, animalul înaintează până foarte aproape de pradă înainte de a se face remarcat. Alegându-şi cu grijă momentul atacului, pisica se aruncă asupra victimei pentru a o imobiliza şi a o muşca de gât în general.

Chiar dacă sunt mari amatoare de peşte, rareori s-au văzut pisici pescuind, dat fiind că ele detestă apa (cu excepţia pisicii Van de Turcia). Peştele este foarte apreciat de pisici pentru aportul de elemente nutritive de calitate; această pradă fiind însă rară, în natură ele caută cu orice preţ resturile de peşte lăsate de urşi sau vidre. Dar în general prada pisicilor este constituită mai ales din animale mici (rozătoare, insectivore etc.), şopârle, păsări mici, sau chiar insecte.

Chiar dacă beneficiarii nu prea apreciază gestul, pisicile "oferă" deseori şoareci, păsări sau alte animale stăpânilor, depunându-le în faţa uşii sau ferestrei casei; comportamentul este întâlnit în general la pisicile care, închise în primii ani de viaţă într-un apartament, nu şi-au putut exersa instinctele vânătoreşti.

Pisicile domestice care au posibilitatea de a vâna de la o vârstă fragedă îşi devorează prada, în general, în întregime sau parţial, după poftă. Dar, indiferent de antecedente, ele se joacă mult timp cu prada, chiar moartă, înainte de a o mânca sau oferi stăpânilor. Acest comportament s-ar datora faptului că pisicile domestice nu se "maturizează" mental niciodată, ca urmare a atenţiei pe care oamenii le-o acordă dar şi a încrucişărilor obţinute, destinate a reduce caracterul lor sălbatic (chiar dacă acesta este mai puţin atenuat decât la câini).

Reproducerea, gestaţia, naşterea


Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut totuşi pisici născând la numai şapte luni).

Pisoi nou născut

Femela trece prin numeroase perioade de "călduri", mai ales între primăvară şi toamnă. În aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ şi destul de neplăcut pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă şi se tăvăleşte pe jos, miaună strident pentru a anunţa starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei îşi marchează teritoriul proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă adesea cu alţi masculi, slăbesc şi îşi neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este recomandată sterilizarea precoce.

Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei şi o imobilizează, muşcând-o de pielea gâtului. Spre sfârşitul actului, femela are tendinţa de a geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formaţiuni spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanşa ovulaţia. Cu ocazia fiecărei penetraţii, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existenţa puilor de aceeaşi generaţie care pot proveni din taţi diferiţi.

Gestaţia durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum şi se înroşesc. Apoi abdomenul i se umflă, iar pofta de mâncare va creşte pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În timpul gestaţiei, pisica va căuta afecţiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul pisicii, pentru a obişnui puii cu contactul uman. La şapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc liniştit şi izolat, potrivit pentru a naşte (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60 şi 70 de zile de la concepţie), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanşarea contracţiilor, pisica va naşte primul pui, apoi urmează ceilalţi, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina naşterea. Puii se nasc protejaţi de un înveliş pe care pisica îl sfâşie şi apoi linge puiul pentru a-i stimula respiraţia, sfârşind prin a mânca placenta, care conţine elemente nutritive şi a tăia cordonul ombilical.

Puiul va căuta să sugă imediat după naştere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a obişnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se depăşească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naşte orb şi surd, cântărind între 80 şi 100 de grame; după 7-10 zile de la naştere, când va deschide ochii, aceştia sunt de culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica îşi va învăţa puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc.

Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, îşi va petrece tot timpul cu ei şi îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să "descopere" lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la educaţia progeniturii.

Întreţinerea


În funcţie de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleaşi gesturi de întreţinere din partea stăpânului.

Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretenţioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-şi blana, ele înghit perii morţi, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica şi formarea de "noduri" în blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor şi în jurul zonei anale) ceea ce le va împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa persană este cea mai pretenţioasă în ce priveşte întreţinerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se cureţe zilnic botul şi ochii cu o soluţie specială.

Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii morţi. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănuşă de mătase sau o piele de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor şi a-i da astfel strălucire.

Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenţie specială. Pielea lor produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipeşte literalmente de pielea pisicii, ea murdărindu-se foarte uşor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau de două ori pe săptămână.

În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate, care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le permite să înlăture majoritatea perilor morţi şi să-şi lustruiască blana. Saliva produsă de pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuşi o baie se dovedeşte necesară, e necesar să se folosească un şampon special, evitând cu grijă ochii, nasul şi urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să nu înghită resturi de şampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie învelită într-un prosop mare şi scoasă din baie, pentru a nu se mai simţi "ameninţată". Urmează faza de "calmare", stăpânul va ţine pisica lângă el, apoi o va freca uşor cu prosopul, fără a neglija nici o porţiune a corpului (ca de exemplu perniţele labelor).

Alergiile la pisici

Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacţiile alergice la alergeni cum ar fi saliva şi părul de pisică. Totuşi această problemă poate fi tratată prin medicamentele împotriva alergiilor şi spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea săptămânală elimină 90% din alergenii purtaţi de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări de creştere a pisicilor care nu provoacă reacţii alergice.

Vezi şi

Rase de pisici

Bibliografie















marți, 8 septembrie 2009

caini



Câinele este un mamifer carnivor din familia canidelor. Fiind domesticit de cel puţin 14.000 de ani, sau chiar de 150.000 de ani conform dovezilor mai recente, câinele este printre cele mai populare animale de companie ai oamenilor. Există sute de rase de câini care, deşi fac parte din aceeaşi subspecie, Canis lupus familiaris, variază semnificativ ca aspect.

Cuprins

[ascunde]
RASE:
Există sute de rase de câini, împărţite în mai multe grupe în funcţie de caracteristici şi utilitate - specialiştii chinologi le catalogheaza dupa cum urmează:

Grupa I: Ciobăneşti, de pază, protecţie şi utilitari


Supranumiţi şi "câini de turmă", câinii ciobăneşti au un talent înnăscut pentru a asigura "ordinea şi disciplina" turmelor care le sunt date în pază. Foarte curajoşi si devotaţi, nu ezită să înfrunte intruşii, fie oameni sau fiare. Unii dintre ei sunt folosiţi astăzi pentru pază şi apărare, cel mai cunoscut exemplu fiind Ciobănescul German (cunoscutul "Câine-Lup").

Primii câini ciobăneşti au fost de talie mare, dar pe parcursul timpului rasele s-au diversificat, astfel încât există în zilele noastre şi ciobăneşti de talie mijlocie (Pumi, Ciobănescul Suedez, Welsh, Sheltie). De asemenea, ciobanii preferau ciobăneştii cu blană albă, pentru a-i putea deosebi, în cazul în care turma era atacată, de lupi sau urşi.

Căţea cu căţei

Grupa a II-a: De pază şi protecţie


Câinii utilitari au origini diferite, deşi se pare că strămoşii lor sunt în mare parte agresivi, de talie mare. Rasele cunoscute astăzi au fost create de crescători profesionişti prin selecţii riguroase, menite să conserve sau să accentueze anumite caracteristici, şi au fost utili oamenilor în cele mai variate domenii. În prezent, ei sunt folosiţi în special pentru pază şi protecţie şi din ce in ce mai mult în poliţie.


Grupa a III-a: Terrieri - câini de vizuină



Grupa a IV-a: Teckeli

Teckel, cu păr scurt şi neted

Grupa a V-a: Spitzi şi tipuri primitive



Grupa a VI-a: Gonitori pentru vânat mic, pentru hăţişuri



Grupa a VII-a: Prepelicari, pontatori



Grupa a VIII-a: Câini de vânătoare, pontatori-aportori, câini de apă



Grupa a IX-a: Însotiţori, de agrement


Câinii de agrement sunt în general de talie mică şi mijlocie şi sunt o companie plăcută, amuzantă şi decorativă. Anumite rase provin din alte grupe - Dalmaţianul, chiar dacă originea lui este controversată, este un câine utilitar; cu toate acestea, majoritatea au apărut pentru a servi scopului lor actual - acela de fiinţe drăguţe, gingase şi simpatice, cu personalităţi plăcute, care să ne ţină companie.

Rasele europene au fost create pentru a ţine tovărăşie femeilor din înalta societate care nu luau de obicei parte la vânătoare şi preferau compania celorlalte doamne din lumea bună. Astfel, frumuseţea, eleganţa, temperamentul şi dimensiunile câinelui de agrement au devenit criteriile principale de selecţie pentru crescătorii profesionişti.

Câinii de agrement sunt excelenţi tovarăşi de joacă pentru copii, pe care îi însoţesc cu plăcere şi ii apără cu devotament. Sunt mereu în alertă, energici şi jucăuşi, cu o personalitate încântătoare, plini de îndrăzneală şi vitalitate.


Grupa a X-a: Ogari (levrieri)



Legaturi externe:

girafa


Girafa este cea mai înaltă din toate speciile de animale. Masculii pot avea 4,8 - 5,5 m înălţime şi o greutate de 900kg. Numele ei provine din arabă şi înseamnă cea mai înaltă dintre toate.

Originară din Africa, girafa este înrudită cu familiile: Cervidae şi Bovidae, dar aparţine altei familiei, Giraffidae, care cuprinde doar girafa şi ruda ei cea mai apropiată okapi

Girafele sunt faimoase datorită gâtului lor extrem de lung (care le permite să ajungă la frunzele cele mai înalte şi mai fragede din arbori) şi picioarelor anterioare care sunt mai lungi şi mai mari decât cele posterioare. Structura osoasă a gâtului nu este diferită de cea a altor mamifere, neavând vertebre în plus, dar fiecare din cele şapte oase este mai lung. În plus are coarne mici acoperite cu piele (ossicoarne)

Există multe modificări specifice ale structurii girafei, care au evoluat aparte comparativ cu a altor mamifere, în special sistemul circulator. Inima girafei trebuie să pompeze o presiune sangvină practic dublă ca a multor alte mamifere mari pentru a putea menţine fluxul sanguin normal. În partea superioară a gâtului girafei, există un sistem complex de regulare a presiunii sângelui care previne excesul acestuia când girafa coboară capul să bea.

Vasele sangvine din partea inferioară a picioarelor sunt supuse unei presiuni foarte mari. Girafa are o piele groasă şi strânsă pe extremităţile inferioare ale picioarelor, care menţine presiunea extravasculară ridicată, semănând ca funcţie cu costumul unui pilot de avion supersonic.

Majoritatea sunetelelor pe care girafa îl emite cu ajutorul plămânilor săi enormi nu poate fi auzit de urechea umană, întrucât girafele comunică între ele cu ajutorul infrasunetelor.

Limba de culoare neagră, foarte lungă (circa 45 de cm), îi permite să-şi cureţe urechile. Are două coarne şi o creastă osoasă datorită dezvoltării excesive a oaselor frontale şi nazale. Gura este diferită de cea a altor rumegătoare, buza superioară nu este tăiată ca la cămile, are o forma mai ascuţită. Are un sistem care îi permite să deschidă şi să inchidă fosele nazale în mod voluntar, protejându-le de prf.

Blana este de culoare galbenă, cu pete de culoare mai închise sau mai deschise, petele de pe gât sau picioare sunt mai mici.

Girafele trăiesc în grupuri de 20-30 exemplare, la tinereţe, la bătrâneţe caută singurătarea.

Reproducerea:Perioada de gestaţie la girafă este între 14 şi 15 luni; naşte un singur pui. Girafa naşte în picioare iar sacul embrionar nu se rupe cand fătul cade pe sol. Girafele nou născute măsoară 1,8m. La puţine ore după naştere , puiul de girafă poate alerga şi nu se deosebeşte de cel care are o săptămână. Oricum în primele două săptămâni stau mai mult aşezate şi păzite de mama lor. Girafele adulte sunt prea mari pentru majoritatea carnivorilor, dar exemplarele mai tinere pot fi atacate de majoritatea carnivorilor : lei, leoparzi, hiene şi câini sălbatici. Puiul devinde independend după 18 luni. Doar 25-50% dintre ei vor ajunge adulţi, având o medie de viaţă de 20 şi 25 ani.

Alimentatia:

Regimul alimentar al girafei este în acord cu fizicul; mănâncă frunzele arborilor folosind limba. Cele care traiesc în în sudul Africii preferă ramurile şi frunzele care au spini. Când mănâncă alimente proaspete şi suculente pot sta mult timp fără apă, dar în epoca de secetă parcurg mai multi kilometri pentru a bea apa din lacuri sau bălţi. Alimentul favorit al girafei este Acacia, o specie de arbore care creşte în savana, este un animal care alege mult mâncarea când poate să aleagă. Dar daca nevoia o cere ,nu are probleme în a se adapta la alte alimente. De asemenea consumă alte specii de arbori şi iarbă. Pentru a bea sau a mânca iarbă , girafa trebuie să se aplece si se aşează într-o poziţie vulnerabilă.

Limba girafei cât şi aparatul digestiv sunt adaptate să digere vegetale cu spini, pe care le digeră fără nici un tip de probleme. Girafele petrec 16-20 ore pe zi alimentându-se şi dacă au pui, o pot face şi în perioada cea mai călduroasă din zi cand animalele de pradă sunt inactive. Poate ajunge să mănânce şi 65 kg de vegetale. Girafa la fel ca vaca, este un animal rumegător, are 4 stomacuri şi digestia este asemănătoare celorlalte rumegătoare (digestia are nevoie de mult timp).

Subspecii: