camila

Cămila (din arabă Djemal sau ebraică Gamal) este un mamifer erbivor rumegător din Africa de Nord şi din Asia, de talie mare, cu o cocoaşă de grăsime pe spate (cămila dromader-Camelus dromaderies-) sau cu două cocoaşe (cămila bactriană-Camelus bactrianus-), folosit la transport în regiunile de deşert. Cămila bactriană sălbatică (C. bactrianus ferus) are caracteristici mai apropiate de speciile fosile, de exemplu C. alutensis (descoperită pe valea Oltului de Grigoriu Ştefănescu), decât de forma domestică. Cămila aparţine de familia Camelidae, familie de care mai aparţin şi rumegătoarele din America (guanako, lama, alpaka şi vicunia). Asemănarea dunelor din deşert cu valurile mării ca şi mersul legănat al cămilelor a făcut ca ea să fie denumită „Corabia deşertului”.

Morfologie

Cămila se deosebeşte de rudele ei din Lumea Nouă prin talia corpului mai mare (înălţimea la greabăn între 225 - 345 cm şi greutatea între 300 - 700 kg), şi prin faptul că are una sau două cocoaşe. Cămilele au coada relativ scurtă (35 - 55 cm), culoarea blănii are nuanţe de la brun întunecat până la un cenuşiu roşcat de culoarea nisipului. Pe când dromaderul are părul scurt ,cămila bactriană are blana cu peri foarte lungi mai ales în lunile de iarnă. Picioarele cămilelor în raport cu dimensiunea corpului sunt lungi, ele calcă pe două degete, care nu sunt acoperite de copită ci numai de o unghie îndoită care protejează degetele de la picioare care pe talpă au un sistem de suspensie alcătuit dintr-un ţesut conjunctiv moale. Animalele au gâtul şi capul lung, buza superioară despicată şi ochii au gene protectoare lungi. Orificiile nărilor se pot închide, iar stomacul cămilelor este ca şi la celelalte rumegătoare compartimentat în prestomace.

Hrănire

Cămila este adaptată la viaţa de deşert când trebuie să parcurgă fără hrană sau apă distanţe mari. Pentru aceasta cămila poate să acumuleze ca rezervă o cantitate mare de hrană şi apă. In cocoaşă ea poate să acumuleze hrană sub formă de grăsime, cu care poate să reziste fără a se hrăni timp de 30 de zile. Rezerva de apă a unei cămile acumulată în stomac atinge o cantitate între 100 şi 150 litri, cantitate suficientă pentru 2 săptămâni. Cămila poate bea în 10 minute o cantitate de 100 de litri de apă. Se spune că îngrijitorul de cămile obligă animalul să bea o cantitate mare de apă înainte de plecare. Dar teoria că o rezervă de apă ar fi cocoaşa unde lipidele se transformă în apă prin procesele de oxidare din organism este falsă:

din 28 g lipide rezultă -> o energie de 1000 kJ ->28 g glucoză -> 35 g apă

Acest proces are loc în fiecare organism animal, ea n-ar putea asigura cantitatea de apă necesară cămilei.

Răspândire

Sub forma domestică ambele specii de cămile sunt răspândite pe un areal întins în Africa şi Asia, dromaderul fiind răspândit în Africa de Nord, Arabia iar cămila bactriană în regiunile din Asia Centrală (Manciuria, Asia Mică). Numărul populaţiei de cămile este apreciată la ca. 19 milioane, din care 14,5 milioane trăiesc în Africa (numai în Somalia trăiesc 7 milioane şi în Sudan 3 milioane de cămile).

Reproducere

Cămilele trăiesc în harem. Perioada de gestaţie la cămile este între 360 - 440 de zile, puiul de cămilă devenind într-o perioadă scurtă de timp independent şi putând alerga. La vârsta de 1 an este înţărcat şi la vârsta de 2 - 3 ani devine apt pentru reproducţie. O cămilă poate trăi 40 - 50 de ani.

koala

Koala (sau ursuleţul Koala), Phascolarctos cinereus, este un mamifer marsupial arboricol ierbivor nativ pentru Australia şi singurul membru în viaţă al familiei Phascolarctidae.

Numele ştiinţific al ursuleţului provine din cuvintele din limba greacă phaskolos, care înseamnă "pungă, marsupiu" şi arktos, care înseamnă "urs". Atributul cinereus aparţine limbii latine şi înseamnă "cenuşiu". Deşi deseori i se spune "urs Koala", acest lucru nu este corect, deoarece Koala nu face parte din familia urşilor. Cuvântul "koala" îşi are originea în limbile aborigene australiene şi înseamnă "fără băutură". Acesta este un nume adecvat datorită dietei sale, formată în principal din frunze de eucalipt, care conţin suficientă apă, astfel încât Koala nu este nevoit să coboare pentru a se hidrata.

Koala poate fi găsit de-a lungul coastei de est australiene, de lângă Adelaide până în sud, în peninsula York, şi până în interiorul insulei, atât timp cât există ploi care să susţină pădurile necesare. Koala din Australia de Sud au fost omorâţi excesiv la începutul secolului XX, dar statul a fost repopulat ulterior cu animale din statul Victoria. Koala nu se găsesc nici în Tasmania, nici în Australia de Vest.

ursul panda

Ursul panda (Ailuropoda melanoleuca) este un mamifer de mărime medie. Ei nu întotdeauna au fost consideraţi urşi, mulţi cercetători considerându-i nişte ratoni mari. Însă în urma unor teste genetice, ei au fost alăturaţi familiei Ursidae.

Descrierea speciei

Panda sunt animale moderat mari, având o greutate de 100-150 kg, o înălţime de 1 m şi o lungime de 1,6 m. Blana lor este bicoloră, alb şi negru.

Dietă

Urşii panda sunt mai mult vegetarieni. Ei mănâncă multe frunze de bambus.

Areal

Urşii panda sunt prezenţi în Asia de Est, în special în China.

lup

Lupul, a cărui denumire ştiinţifică este Canis lupus, (Linne, 1821), este inclus din punct de vedere sistematic în familia Canidae (Canide), alături de câine, vulpe, şacal şi enot.

Lupul, deşi nu este nici pe departe cel mai mare sau mai puternic dintre carnivorele europene, s-a impus încă din cele mai vechi timpuri. El a fost primit ca simbol de daci, de licaoni şi de alte popoare antice, chiar şi romanii avându-l ca semn al începuturilor lor (legenda lupoaicei ce i-a hrănit pe Romulus şi Remus).

Este un animal robust şi suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până la cca 0,8 m. Greutatea este variabilă, de obicei între 30 şi 50 kg, dar depăşind în unele cazuri 70 kg.

Blana este de o culoare brun-cenuşie cu variaţii multiple. Ea se compune, de fapt, din două rânduri de peri: unul foarte des, lânos, lângă piele, de culoare gălbui-cenuşie şi un al doilea, mai lung, numit spic, având vârful negru. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul are o "haină" de vară, mai închisă, şi alta de iarnă, mai deschisă.

Lupul este un animal digitigrad, călcând pe periniţele degetelor şi având unghii neretractile - spre deosebire de râs - astfel încât acestea se văd clar în urmele lăsate pe pământ moale sau pe zăpadă.

Alimentaţia şi dentiţia sunt tipice pentru un carnivor. Deşi la nevoie este şi omnivor, putând supravieţui şi cu fructe sau alte vegetale - consumând chiar şi scoarţă de copac -, lupul preferă totuşi carnea. El se comportă atât ca vânător cât şi ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrului natural. Acolo unde lupii au fost exterminaţi, indiferent de motive, a avut loc o prăbuşire a echilibrului ecologic. Acest lucru a făcut necesară reintroducerea sa în multe din ţările care îl eliminaseră. Lupul mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaşte şi larve, iepuri, pârşi şi alte animale mici, la mistreţ, cerb, măgar domestic sau colun, saigale, boi şi chiar urşi.

Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care lupul rămâne cu lupoaica, pentru a creşte puii împreună. După aceea, lupii, inclusiv căţelandrii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele. După o gestaţie de 62-63 zile, lupoaica fată 4-6 pui, orbi cca. 2 săptămâni, alăptaţi vreme de 6 săptămâni.

Performanţele fizice ale lupilor sunt cel puţin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste 100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăşi 60km/oră. Simţurile sale sunt extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar şi auzul şi văzul, lupul putând vâna foarte bine atât noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât şi ziua sau în perioadele de amurg şi dimineaţă. Are o mare rezistenţă la durere şi un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanţele fizice, lupul are şi o inteligenţă deosebită. La vânătoare foloseşte felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbuteşte să observe şi să ocolească capcanele puse pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om şi putere cât şapte, iar lupul are putere cât un om şi minte cât şapte".

Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de pildă, un urs.

La români există o veche tradiţie în ceea ce priveşte lupul, privit cu teamă şi admiraţie. În unele zone, ca de pildă în Ţinutul momârlanilor, se păstrează încă tradiţiile dacice ale legăturii cu lupul. Cei care se îngrijesc de lupi sunt sub protecţia Sfântului Andrei şi, chiar dacă la bătrâneţe trupul lor este plin de cicatrici de la muşcăturile prea tari ale unor căţelandri sau lupi, nu se cunoaşte nici un caz în care să fi fost sfâşiaţi ori mâncaţi de aceste animale. Aceşti oameni au fost una din cele două surse ale legendelor despre omul-lup sau licantropi.

Deşi circulă nenumărate legende despre oameni mâncaţi de lupi, nu se cunoaşte nici un caz concret în care un adult să fi fost atacat şi mâncat de lupi. Deşi s-au înregistrat cazuri de urmărire şi schiţare a atacului, acesta nu a fost niciodată finalizat. Se cunosc însă cazuri în care lupii, iarna, în teritoriul lor, au încercat să mănânce sau au mâncat trupurile celor îngheţaţi. Alte atacuri înregistrate sunt ale câte unui lup bolnav de turbare.

În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceauşescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găseşte în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenţei sale deosebite, aşa cum se întâmplă şi în cazul corbului.

urs polar

Ursul polar (Ursus maritimus) este un urs care trăieşte în zonele corespunzătoare Oceanului Artic, fiind cel mai mare animal de pradă întâlnit pe uscat. Durata vieţii este de 35-40 ani.

Descriere

Ursul polar este un mamifer mare, greutatea acestuia ajungând până la 1000 kg (un mascul) şi 700 kg (o femelă), înălţimea la 1,8 m şi lungimea la 3 m. Are o blană de culoare albă. Ghearele mari şi puternice sunt capabile să doboare adversarii naturali. Are un strat de grăsime sub piele, care îl ajută să se protejeze împotriva frigului, această caracteristică fiind întâlnită şi la alte animale din tundră. Este un înotător excelent.

Teritoriul de raspandire

Ursul polar traieste intre tudra fara copaci si marile reci ale regiunilor polare nordice.

Clima

Clima este sub polara.

Dietă

Ursul polar este aproape în întregime carnivor, consumând diferite cetacee şi pinipede. În principal vânează lângă malul mării, pe calotele de gheaţă de pe insulele arctice.

veverite

	Este acrobatul lumii animalelor. Uimeste prin sariturile sale, de pe o creanga pe alta, la mare inaltime, si prin viteza cu care alearga pe ramurile arborilor, de care se agata cu ghearele ei ascutite. Iar coada sa stufoasa, mai lunga decat intreg restul corpului, o face sa fie atat de usor de recunoscut de toata lumea. Este veverita, cea careia vechii greci ii spuneau “skiouros”, denumire rezultata din alaturarea cuvintelor “skia” (care inseamna umbra) si “oura” (coada). Adica, intr-o traducere adaptata zilelor noastre, “cea care sta in umbra cozii sale”. Traieste pe Terra din cele mai vechi timpuri, zoologii americani descoperind in Carolina fosile ale unor exemplare de veverita gri, a caror “varsta” a fost estimata a fi de aproximativ 50 de milioane de ani! O intalnim si in prezent, in foarte multe zone ale globului, in special in apropierea terenurilor impadurite, dar chiar si in parcurile si pe strazile localitatilor din vecinatatea padurilor, veverita adaptandu-se foarte usor traiului printre oameni. Iar oamenii o iubesc si o ocrotesc, pentru ca este draguta, jucausa si deloc agresiva. Desi nu sunt diferente foarte mari intre acestea, exista in prezent peste 300 de rase de veverite, impartite in sapte mari familii, cele mai cunoscute si mai numeroase fiind veveritele gri, veveritele zburatoare si veveritele de arbore. Dintre acestea, veverita gri reprezinta rasa cel mai des intalnita si mai studiata, populand zone intinse de pe aproape intreaga suprafata a emisferei nordice (Europa, nordul Asiei, Orientul Indepartat si Japonia). Veverita gri are o lungime de 30 - 40 de centimetri (inclusiv coada) si o greutate care nu depaseste jumatate de kilogram. Se hraneste in special cu alune, nuci, seminte, samburi si fructe de padure, dar nu refuza - atunci cand “se muta” la oras si oamenii ii ofera - biscuiti, covrigi, napolitane si chiar pizza! Traieste aproximativ 6 ani, dar atunci cand “se plimba” pe strazile oraselor, viata ei este scurtata de cele mai multe ori de rotile masinilor sub care ajunge din nefericire. O ruda mai mica a veveritei gri este cea roscata (Sciurus vulgaris), care masoara cel mult 20 - 25 de centimetri, are blana in nuante de la caramiziu la negru-roscat, burta alba si o coada lunga, din fire pufoase si ciufulite. Aceasta este, de altfel, veverita care traieste si in Romania. Unele dintre exemplarele acestei rase au smocuri roscate sau negre pe urechi, acestea devenind mai pronuntate in timpul iernii. Veverita roscata prefera sa traiasca in padurile de conifere, unde gaseste din belsug hrana ei preferata: seminte si conuri de pin sau de brad. Desi rozatoarele nu sunt, de obicei, animale indragite, in America de Nord o rasa de veverite a devenit preferata tuturor. Este vorba despre veverita dungata (Tamias striatus), care traieste in paduri, dar isi petrece majoritatea timpului pe sol, fiind un animal indraznet si curajos, care nu se teme de oameni. De obicei, veveritele dungate scotocesc dupa seminte si fructe de padure, dar mananca si resturile ramase dupa picnicuri. Si in neamul veveritelor exista pitici si giganti. Cea mai mica veverita poate fi intalnita in Africa (a fost denumita, de aceea, pigmeul african), mai exact in sud-estul Nigeriei, in Camerun si Gabon. Nu o sa va vina sa credeti, dar capul si corpul acestei mici veverite nu au - impreuna - mai mult de 7 centimetri, iar coada mai masoara inca pe atat! Uriasul din familia veveritei se numeste Ratufa (Ratufa indica), cunoscuta fiind si ca veverita gigantica indiana, corpul si coada acesteia putand masura - impreuna - pana la 90 de centimetri! Aceste veverite uriase traiesc in sud-estul Asiei si in cateva zone din Nepal. Revenind la veveritele obisnuite si la modul lor de a trai, sa spunem ca aceste mici animale sunt active in tot timpul anului, neintrand iarna in hibernare. Faptul ca odata cu inceperea sezonului rece nu isi mai fac aparitia are o alta explicatie: ele se retrag in scorburi sau vizuini pentru a-si proteja si pastra caldura corpului, parasindu-si adapostul doar pentru a-si reface proviziile de hrana. De asemenea, aceasta este si o tactica de a se proteja impotriva pradatorilor, care in acele perioade isi diversifica meniul, vanand chiar si micile animale care nu se afla de obicei pe lista victimelor preferate. Unul dintre putinii dusmani naturali ai veveritei ramane - indiferent de anotimp - acvila, aceasta pasare de prada planand deseori pe deasupra terenurilor pe care topaie micutele mogaldete pufoase. O curiozitate careia zoologii nu-i gasesc alta explicatie decat cea a inrudirii cu unele specii de rozatoare este faptul ca veverita se poate deplasa prin apa inotand “caineste” si folosindu-si coada drept carma! Este adevarat ca acest lucru se intampla foarte rar: numai atunci cand veverita nu are de ales apeleaza la acest mijloc de deplasare extrem de obositor pentru ea. In rest, alearga cu viteze foarte mari sau face salturi, lungimea sariturii putand ajunge la aproape doi metri. Daca aceste salturi au loc la inaltime, de pe o creaga pe alta sau chiar intre doi copaci invecinati, saritura poate fi asemanata cu zborul, din aceasta comparatie provenind numele veveritelor zburatoare. Doar nu credeati ca zboara cu adevarat, nu? Veveritele sunt animale singuratice. Nu traiesc in grupuri, iar singura apropiere dintre masculi si femele are loc in perioada imperecherii. Dupa aceea, in special primavara, masculul paraseste femela, pe care o lasa sa se ocupe singura de cei, de obicei, patru micuti nou-nascuti. Puii se nasc golasi si orbi, avand intre 30 si 50 de grame fiecare. Mama veverita ii va tine pe acestia in vizuina pana cand vor creste destul de mari astfel incat sa se poata descurca singuri. Aceasta perioada dureaza intre opt si zece saptamani. In acest timp, veverita isi muta - pe rand - puii dintr-un loc in altul (daca este nevoie), apucandu-i cu gura de ceafa, asa cum probabil ca ati vazut ca fac pisicile cu puii lor. Fiind atat de simpatice si de prietenoase, va veti intreba - desigur - daca ati putea aduce o veverita in camera voastra, pentru a o creste ca pe un animal de companie. Raspunsul este: categoric nu! Veverita are nevoie de spatiu in care sa poata alerga, sari, sa se poata catara. Fara sa vrea, nu din rautate, ea poate distruge pur si simplu lucrurile din casa, cu ghearele sale ascutite si cu dintii ei formati pentru ros. Asa ca, nu ne ramane decat sa le admiram pe aceste dragute acrobate cu coada stufoasa in mediul lor natural, sa le hranim si sa le protejam.

iepuri

Înainte de a te decide asupra achiziţionării unui iepuraş, ca animal de casă, e bine să te gândeşti la tot ce înseamnă viaţa cu un urecheat. Spre exemplu, trebuie să ştii că iepurii au o speranţă de viaţă medie de 5 ani. Nu sunt animale ce trăiesc pe lângă casa omului câţiva ani. Au nevoie de un mediu propice dezvoltării, de o casă curată şi îngrijită, de o familie iubitoare şi atentă.

Dacă ai probleme cu mirosurile urâte, ar fi bine să te gândeşti de 10 ori înainte de a cumpăra un iepuraş. Urina urecheaţilor miroase foarte urât, fiind bogată în amoniac.

Se recomandă o casă unde există un sistem performant de ventilaţie. De asemenea, trebuie să ştii că va trebui să faci mai des curăţenie dacă te decizi să creşti un iepure de casă.

Dacă ai deja un câine, s-ar putea să ai probleme îl a-l învăţa cu iepurele. De altfel, iepurii sunt animale care nu prea se înţeleg cu animalele de casă deoarece sunt fiinţe aflate la baza lanţului trofic. Iepurii reprezintă mai degrabă o masă bună pentru câinii de vânătoare, decât un prieten de joacă. Un câine şi un urecheat nu ar trebui niciodată lăsaţi nesupravegheaţi. Chiar dacă aparent nu se atacă şi par să se înţeleagă foarte bine, câinelui nu-i ia decât o secundă să-i frângă gâtul iepurelui.

Chiar dacă sunt animale foarte încăpăţânate şi independente, iepurii au nevoie de multă atenţie. Nu le place să fie lăsaţi într-o cuşcă, fără să aibă vreo jucărie prin preajmă. În pet-shopuri se găsesc o varietate bogată de jucării atât pentru hamsteri cât şi pentru iepuri. De asemenea, e recomandat să te joci în fiecare zi cu urecheatul. Măcar 15 minute. Astfel se "cimentează" relaţia dintre voi.

Uneori poate fi dificil să găseşti un medic veterinar care să ştie să trateze afecţiunile acestor animale. Mulţi doctori veterinari îi tratează ca pe pisici: aceleaşi vaccinuri, aceleaşi medicamente, aceleaşi simptome. Anumite medicamente sunt potrivite şi iepurilor dar sunt situaţii, chiar foarte des întâlnite, când urecheaţii reacţionează diferit la un tratament care e potrivit pisicilor. De exemplu, medicamentele ce conţin Moxicilină, Lincomicină sau clindamicină sunt mortale pentru majoritatea raselor de iepuri. Să nu uităm că tratamentul pentru un iepure e de cele mai multe ori mai scump decât pentru orice alt animal.

În privinţa alimentaţiei, urecheaţii au nevoie de o dietă echilibrată alcătuită din: salate, fructe şi legume proaspete (însă trebuie administrate cu grijă, doar un fruct pe zi), cereale, seminţe (de asemenea, administrate în cantităţi echilibrate), iarbă proaspătă chiar şi fân.

Dacă ai cumpărat o iepuroaică, se recomandă să o sterilizezi de mică. În felul acesta eviţi apariţia unor sarcini nedorite şi previi cancerul uterin, o boală foarte întâlnită.

În privinţa masculilor, probleme intervin atunci când aceştia simt nevoia de a-şi marca teritoriul. Dacă sunt castraţi, această problemă poate dispărea. Dar se recomandă castrarea înainte de a ajunge la maturitate, atunci când încep să-şi marcheze teritoriul.

Mai trebuie să ştii că iepurii nu suportă lumina directă a soarelui şi nici temperaturile ridicate. Suportă foarte bine frigul însă căldura excesivă poate fi mortală pentru aceste animale.Majoritatea iepurilor de rasă pot fi dresaţi să-şi facă nevoile la litieră. Asta nu înseamnă că, din când în când, nu se vor scăpa prin casă! Din fericire, acestea sunt cazuri izolate.

Dacă ai cumpărat un puiuţ care pare foarte liniştit şi cuminte, ei bine, aşteaptă-te să se schimbe la maturitate. Datorită hormonilor, temperamentul iepurelui se poate schimba complet. Puiul e bine să aibă 3-4 luni când îl cumperi. La 6 luni deja sunt maturi din punct de vedere sexual (cu excepţia raselor gigante care ating maturitatea sexuală la 8 luni).

Iepurii adoră să roadă şi să sape. Dacă nu ai un spaţiu anume pentru a-l lăsa să-şi "facă de cap", e mai bine să te gândeşti la achiziţionarea unui câine sau a unei pisici.